Povestea lui Harap Alb - Relaţia dintre două personaje (Spânul - Harap Alb)

Basmul cult este o specie narativă amplă, o naraţiune pluriepisodică, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze.
Statutul iniţial al eroului este cel de neiniţiat. Dovezi ale naivităţii lui sunt în întâlnirea cu Sf. Duminică, în alegerea calului şi, dincolo de spaţiul protector al casei părinteşti, în întâlnirea cu Spânul şi în scena coborârii în fântână, cu ocazia căreia îşi pierde însemnele originii şi dreptul de a deveni împărat. Apariţia iniţiatorilor, pune în lumină, pe lângă naivitatea personajului, şi alte calităţi latente: bunătate, onestitatea, prietenie.
În drumul său prin pădurea - labirint, se întâlneşte cu Spânul de trei ori, şi cum are nevoie de un iniţiator, încalcă sfatul părintesc referitor la omul spân. Spânul îi fură identitatea şi îi trasează proiectul existenţial, spunându-i că va trebui să moară şi să învie pentru a-şi recăpăta identitatea. De remarcat este că până la întâlnirea cu Spânul, nu este precizat numele mezinului, pentru că el nu are o identitate proprie, ci se afirmă doar ca fiu al cuiva. Răufăcătorul îi dă numele de Harap Alb, care înseamnă rob de origine nobilă, dar şi condiţia de învăţăcel, faptul de a fi supus iniţierii.
Prin urmare, încă de la situaţia iniţială, protagonistul şi antagonistul se construiesc pe baza unor opoziţii ce individualizează antiteza bine - rău specifică basmului: om de onoare - ticălos, om de origine nobilă - om comun, cinstit - necinstit, naiv - viclean.
Ajunşi la curtea Împăratului Verde, cele două personaje trebuie să joace rolul celuilalt, Spânul este un nepot rău şi lăudăros, iar Harap Alb o slugă supusă, ascultătoare şi cuviincioasă.
Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, aducerea pielii cu pietre preţioase din Pădurea Cerbului şi fata Împăratului Roş. Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuieşte cum să procedeze şi îi dă obiectele magice necesare. Prima probă îi solicită curajul, iar a doua, mai dificilă, pe lângă curaj, abilitate în mânuirea sabiei, stăpânire de sine şi respectarea jurământului, în ciuda dorinţei de a se îmbogăţi.
Pe când izbânzile lui Harap Alb stârnesc admiraţia lui Verde Împărat şi a fiicelor lui, Spânul se arată a fi un stăpân necuviincios, rău, care îşi trimite sluga la moarte sigură cu fiecare probă, dar şi un nepot obraznic şi lăudăros: ''Îi mergea gura ca o pupăză de a ameţit pe Împăratul.'' Împăratul însă îl apreciază pe Harap Alb: ''Ia să am eu o slugă aşa vrednică şi credincioasă ca Harap Alb, aş pune-o la masă cu mine că mult preţuieşte omul acesta.''
Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are şi rolul iniţiatorului, fiind un ''rău necesar'' . De aceea calul nu îl omoară înainte ca iniţierea să se fi încheiat.
Aducerea fetei Împăratului Roş presupune trecerea altor probe, unde eroul este sprijinit de adjuvanţi şi donatori. Ajutorul primit se datorează faptului că acesta şi-a dovedit generozitatea şi îndemânarea (întâlnirea cu roiul de albine), bunătatea şi curajul (întâlnirea cu furnicile), prietenia şi spiritul de tovărăşie (faţă de Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Gerilă, Păsări - Laţi - Lungilă).
Ultima probă presupune trecerea altor probe (supralicitarea triplicării), pentru că Împăratul Roş tinde să înlăture ceata de peţitori (casa înroşită, ospăţul, alegerea macului de nisip), precum şi probele care o vizează direct pe fată (fuga nocturnă a fetei transformată în pasăre, ghicitul, proba impusă de fată - aducerea celor 3 smicele, al apei vii şi al apei moarte).
Pentru erou, aducerea fetei Împăratului Roş este cea mai dificilă probă, pentru că pe drum se îndrăgosteşte de ea, dar onest, îşi respectă jurământul şi nu-i mărturiseşte adevărata lui identitate. Fata cunoaşte însă adevărul şi îl demască pe Spân. Acesta îl acuză că ar fi divulgat secretul şi îi taie capul. În acest fel, îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea a luat sfârşit. Calul năzdrăvan este cel care distruge întruchiparea răului.
Consider că trecerea protagonistului prin înbcercări dificile, dar şi prin experienţa umilitoare a condiţiei de rob la dispoziţia unui stăpân nedrept, constituie sensul didactic al basmului, exprimat şi de Sf. Duminică: ''De ai ajunge şi tu odată...mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a-fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, căci ştii acum ce e necazul.''

Ion - Apartenenţa la specie

Formula realismului obiectiv îşi găseşte expresia în romanul ''Ion'', apărut în 1920, care se remarcă prin obiectivitatea observaţiei şi aderă la o estetică de tip naturalist.
Romanul renunţă la clişeele literaturii anterioare şi oferă o reprezentare veridică a vieţii românilor din Ardeal, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Realitatea cu circumstanţele ei sociale, naţionale şi istorice, nu se limitează doar la o singură clasă socială, ci oferă fresca societăţii transilvănene în perioada amintită.
Tema romanului este prezentarea problematică a pământului particularizată în confruntarea devastatoare dintre două pasiuni puternice şi la fel de îndreptăţite, văzute ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg: iubirea pentru pământ şi iubirea pentru o singură femeie.
Drama lui Ion se desfăşoară între doi poli, evidenţiată încă de la nivelul structurii romanului. ''Glasul pământului'' şi ''Glasul iubirii'' sunt vocile interioare care motivează acţiunile personajului.
Prima parte a romanului, ''Glasul pământului'', urmăreşte patima lui Ion pentru pământ şi dorinţa lui de a se impune în ierarhia satului, unde i s-a rezervat un rol marginal, datorită lipsei de avere. Protagonistul îşi vede visurile realizate prin apropierea de Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul dintre cei mai bogaţi ţărani din Pripas. Pentru atingerea scopului, tânărul îşi reprimă iubirea pentru Florica, fata frumoasă, dar săracă, şi îşi urmează planul perfid, lăsând-o însărcinată pe Ana. Astfel îl forţează pe vasile Baciu să-l accepte ca ginere, dar la nuntă (capitol ce încheie prima parte a romanului) nu se poate abţine să nu observe din nou urâţenia Anei, şi să o joace pe Florica, spre care îl îndeamnă ''Glasul iubirii''. Partea a doua a romanului găseşte personajul principal în ipostaza de stăpân al pământurilor, victorie ce îi prilejuieşte o voluptate cvasierotică, exprimată în celebra scenă a sărutării pământului. Gestul îi reaşează în suflet iubirea pentru Florica, măritată între timp cu George Bulbuc, eternul rival al lui Ion. Sinuciderea Anei şi moartea lui Petrişor precipită evenimentele spre final. Glasul nestăvilit al iubirii îl va duce pe Ion spre moartea violentă, cu care pluteşte încercarea tuturor poruncilor scrise şi nescrise.
Romanul recompune, monografic, imaginea satului transilvănean din zona Năsăudului, cu toată gama conflictelor de la începutul secolului XX. Prin tehnica planurilor paralele şi a contrapunctului, se prezintă viaţa ţăranului şi a intelectualităţii săteşti, dar şi diverse momente esenţiale (nunta Anei cu Ion, respectiv a Laurei cu Pintea) sau conflicte puternice (Ion - George, învăţătorul Herdelea - preotul Belciug).
Acţiunea este dispusă pe două mari planuri narative, care uneori se derulează paralel, alteori se intersectează, construind imagini ale aceleiaşi lumi, asamblate într-o realitate complexă, care dă impresia unei viziuni totale şi generează aspectul de monografie a satului transilvănean. Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viaţa ţăranilor, cu Ion ca ax principal al romanului, dar şi a intelectualităţii satului, cu cei doi ''stâlpi'' ai comunităţii, învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug. Cele două planuri narative se întâlnesc încă de la începutul romanului, în memorabila scenă a horei, pretext narativ pentru prezentarea personajelor, a atitudinilor lor şi a ierarhiilor sociale prestabile.
Incipitul şi finalul, construite pe motivul drumului, evidenţiază aspectul de ''corp sferoid'' al romanului, care închide în sine un bogat univers rural, stratificat economic şi social (săraci - bogaţi), dar şi cultural (ţărani - intelectualitatea satului). Simetria dintre incipit şi final, descrierea drumului care la început se desprinde, apoi se pierde în ''şoseaua cea mare'', pare să-i sugereze cititorului ideea (susţinută şi de soarta protagonistului) zădărniciei zbaterilor vieţii.
Varietatea şi complexitatea conflictelor este o trăsătură specifică speciei romanului. Conflictul central este reprezentat de lupta pentru pământ, în satul tradiţional. Drama lui Ion, ţăran sărac, este de a nu putea însemna nimic în ordinea socială şi umană a lumii, datorită lipsei averii. Principalul conflict se manifestă între Ion şi Vasile Baciu, adversarii ce îşi vor disputa pretenţiile la pasiunea pământului, Ana fiind doar pretextul neglijabil al confruntării. Adevărata dimensiunea a dramei personajului principal o dă conflictul interior, precizat în structura romanului, prin titlul celor două părţi, ''Glasul pământului'' şi ''Glasul iubirii''. O reţea de a conflicte secundare completează tabloul complicatelor relaţii umane: învăţătorul Herdelea - preotul Belciug, Ion - George, Ion - Simion Lungu.
Numeroasele personaje puse în mişcare în roman creează impresia unei lumi care are toate datele realităţii. Majoritatea personajelor au biografie convingătoare şi le apropie cititorului şi le particularizează.
Ion, personajul principal, este conturat prin tehnica basoreliefului, fapt care îl face să s eevidenţieze pe toată întinderea romanului. Cele două femei care marchează destinul lui Ion, sunt concepute antitetic, dar complementar: Ana - urâtă, dar bogată, Florica - frumoasă, dar săracă.
Titu Herdelea este personajul alter ego, reprezentându-l pe Rebreanu la tinereţe.
Savista, oloaga satului, este personajul informator, care acţionează doar în baza secretului după care s-a ghidat toată viaţa: iubirea pentru Ion.
Printr-o tehnică elaborată a contrastului, unele destine evoluează paralel până într-un punct, apoi devin disjuncte, de exemplu: Ion - Titu Herdelea, Vasile Baciu - Glanetaşu.

Moara cu noroc - Relaţia dintre două personaje (cuplul Ghiţă - Ana)

Nuvela ”Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică prin tematică, prin conflict interior, prin modalităţile de caracterizare a personajului şi de investigare psihologică. În nuvela psihologică, accentul cade asupra complexităţii personajului, asupra transformărilor interioare ale conştiinţei şi asupra tensiunilor sufleteşti trăite de acesta. Lumea exterioară este generatoarea mişcărilor de conştiinţă.

Nuvela abordează tema familiei tradiţionale pe care o subordonează temei destinului şi o pune sub drama comunicării. Ca nuvelă psihologică, aceasta urmăreşte manifestările unor conflicte exterioare în planul conştiinţei personajelor.

Ghiţă este căsătorit cu Ana şi are doi copii. Relaţia celor doi este pusă la început sub semnul iubirii sincere, dar şi al autorităţii masculine, într-o familie patriarhală. În discuţia iniţială dintre Ghiţă şi soacra sa, Ana nu intervine, părând să accepte fără rezerve deciziile soţului ei. Astfel, Ana se lasă în grija soţului, care afişează mereu un spirit protector. Ghiţă apreciază calităţile soţiei sale şi se bucură de atenţia ei: ”inima îi râde când Ana cea înţeleaptă şi aşezată, deodată îşi pierde cumpătul şi se aruncă răsfăţată asupra lui, căci Ana era tânără şi frumoasă. Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă.”

Relevantă pentru evoluţia raporturilor familiale este perspectiva Anei care observă în timp modificările comportamentale şi afective ale soţului ei: ”sâmţea că de ceva vreme, bărbatul ei s-a schimbat.”

Ana observă transformările soţului ei, dar nu doreşte să renunţe uşor la dragostea ei. La început, încearcă să-i caute scuze lui Ghiţă. Uneori, observă îngândurarea soţului ei, dar nu îndrăzneşte să-l tulbure: ”ea nu îndrăznea să-l supere, ci se întreba mereu ce o fi având soţului ei.”

Ana nu este doar diplomată, încercând să nu rănească orgoliul unui bărbat, ci şi extrem de lucidă.

Frământările sunt urmărite şi din perspectiva lui Ghiţă: ”ar fi voit să meargă la ea, să îi ceară iertare şi să o împace, dar nu putea; era în el ceva ce nu-l lăsa.”

Ghiţă care vedea înainte în Ana ”femeia cea înţeleaptă şi aşezată”, dă dovadă de opacitate şi nu realizează că lângă el se află o femeie care l-ar putea ajuta: ”iară tu eşti bună, Ano, şi blândă, dar eşti uşoară la minte şi nu înţelegi nimic; sunt cu tine ca fără tine…” Refuzând comunicarea, Ghiţă îşi plânge de milă că Ana se depărtează de el: ”el era singur şi părăsit. Ana pe care o privea cu atâta drag mai înainte, încetul cu încetul se înstrăinase şi nu mai era veselă ca mai înainte.”

Conflictul din interiorul cuplului se acutizează şi sub presiunea codului moral al societăţii. Ana trăieşte ea însăşi un conflict interior: dragostea ei pusă la încercare pe măsură ce Ghiţă se închide în sine, dorinţa de a-şi salva căsnicia, dar şi ruşinea de a avea un soţ tâlhar. Comportamentul ei faţă de Lică se schimbă după ce Ghiţă a fost judecat. Ana crede că Lică i-a salvat bărbat şi de aceea îşi schimbă atitudinea faţă de el. Când vede că Ghiţă continuă să aibă un comportament ciudat, fără să-i explice cauza, Ana îşi pierde de tot încrederea în el. Comparându-i pe cei doi, Ghiţă i se pare un fricos şi ajunge să-i cedeze lui Lică.

Eşecul familiei cârciumarului este, în bună măsură, un eşec al comunicării cauzat de vanitatea masculină.

Uciderea Anei este gestul disperat al unui om care nu mai are nimic de pierdut. Pentru a nu lăsa nimic în urmă, cu sentimente amestecate, Ghiţă o ucide din dragoste, crezând că o eliberează astfel de chinul păcatului, dar şi din orgoliu, neputând suporta gândul că a fost înşelat. La rândul său, el este omorât din ordinul lui Lică, ispăşindu-şi astfel păcatele şi slăbiciunile.

Consider că drama familiei cârciumarului este generată, în bună măsură, de eşecul comunicării. Frământat interior, Ghiţă ajunge să piardă nu numai încrederea în sine, ci şi încrederea soţiei sale, Ana. Neîncrederea generează izolare, izolarea duce la ruptură. Fericirea dată de liniştea colibei în care domneşte armonia este înlocuită de nefericirea dată de goana după bogăţie.

Moara cu noroc - Apartenenţa la specie

S-a spus că nuvela începe într-un punct în care un conflict este terminat deja, conflictul dintre generaţii.

”Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică, prin tematică, prin conflict interior, prin modalităţile de construcţie a personajului şi de investigare psihologică. Într-o nuvelă psihologică, accentul cade asupra complexităţii personajului, asupra transformărilor interioare ale conştiinţei sale şi asupra tensiunilor sufleteşti trăite de acesta. Lumea din afară este generatoarea mişcărilor de conştiinţă.

Teza de la care porneşte Ioan Slavici este formulată în cuvintele bătrânei din incipitul nuvelei şi se referă la raportul dintre fericire şi bogăţie. Potrivit acesteia, fericirea nu trebuie căutată în bunăstarea materială obţinută cu orice preţ: ”omul trebuie să se mulţumească cu sărăcia sa, căci, dacă este vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.” Fraza concentrează viziunea despre lume a autorului ardelean, teza morală care validează conţinutul rotund al subiectului.

Nuvela abordează tema familiei tradiţionale pe care o subordonează temei destinului şi o pune sub drama comunicării. Ca nuvelă psihologică, aceasta urmăreşte manifestările unor conflicte exterioare în planul conştiinţei personajelor.

Tema nuvelei poate fi privită din mai multe perspective. Din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social (din cizmar vrea să devină hangiu) pentru a-i asigura familiei sale un trai îndestulat. Din perspectivă moralizatoare, nuvela prezintă consecinţele nefaste ale dorinţei de a avea bani. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiţă, care, dornic de prosperitate economică, îşi pierde pe rând încrederea în sine şi în familie.

Titlul nuvelei are valoare simbolică, fiind în acelaşi timp şi ironic – realist. Norocul aşteptat se dovedeşte a fi nenoroc, datorită abordării greşite a destinului.

Substantivul ”moară” capătă o semnificaţie ascunsă. În locul morii care macină bucatele necesare traiului, se află o cârciumă. Moara cea veche a căzut în paragină, semn că ea nu mai este de folos într-o societate centrată pe alte valori.Dacă moara macină bucatele, cârciuma este loc al pierzaniei, ”macină” destine umane.

Acţiunea nuvelei se desfăşoară într-un spaţiu real, transilvănean, fapt indicat de secvenţele descriptive de la începutul capitolului al-II-lea: ”De la Ineu, drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini.” Timpul desfăşurării acţiunii este cea de-a doua jumătate a secolului al-XIX-lea, moment al apariţiei şi al dezvoltării relaţii capitaliste la sat, iar indicii temporali de ordin religios indică derularea acţiunii în interval de un an, de la Sf. Gheorghe, când Ghiţă ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, până de Paşte, când locul arde, iar protagoniştii mor.

Fiind o nuvelă psihologică, în ”Moara cu noroc” de Ioan Slavici, conflictul central este cel moral – psihologic, conflict interior al protagonistului.

Personajul principal, Ghiţă, trăieşte un puternic conflict interior, oscilând între două dorinţe puternice, dar contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o parte, şi dorinţa de a se îmbogăţi, pe de o altă parte. În conştiinţa sa, acest conflict duce la pierderea încrederii în sine, care, în plan exterior, afectează grav relaţiile sale de familie. De asemenea, conflictul interior se reflectă în plan exterior, prin confruntarea dintre cârciumarul Ghiţă şi Lică Sămădăul.

Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat. În expoziţiune, Ghiţă, cizmar sărac, dar onest şi muncitor, doreşte să-şi schimbe statutul social şi ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. O vreme afacerile merg bine. Oamenii nu mai spun că se vor opri la han, ci la moara lui ghiţă, semn al sociabilităţii lui. Personajul alter ego, bătrâna, este garantul ordinii morale, ţinând legătura cu divinitatea şi asigurând ocrotirea acesteia.

Apariţia lui Lică Sămădăul, şeful porcarilor şi a turmelor de porci, constituie intriga nuvelei pentru că declanşează în sufletul lui Ghiţă conflictul interior şi tulbură exhilibrul familiei sale.

Desfăşurarea acţiunii ilustrează procesul de înstrăinare a cârciumarului faţă de familia sa, căci, dornic de a se îmbogăţi, se îndepărtează treptat de Ana şi devine complicele lui Lică în diverse nelegiuri, primind de la acesta bani obţinuţi din crime şi jafuri. Este anchetat în două rânduri, fiind acuzat de complicitate în jefuirea arendaşului şi chiar în uciderea unei femei şi a copilului ei, dar nu se poate dovedi nimic. Mustrările de conştiinţă alternează cu momentele de sinceritate în care îi cere iertare soţiei. Cârciumarul se aliază cu Pintea, jandarmul, fost hoţ şi tovarăş de-a lui Lică, pentru a-l da în vileag pe Sămădău, dar nu joacă cinstit, deoarece doreşte să-şi păstreze banii obţinuţi din afaceri necurate.

Punctul culminant prezintă dezumanizarea lui Ghiţă care îşi aruncă nevasta în braţele lui Lică, încercând să-l atragă într-o capcană. Dezgustată de laşitatea soţului ei, Ana i se dăruieşte lui Lică. Când Ghiţă îşi dă seama de acest lucru, o ucide, iar apoi este şi el ucis din ordinul lui Lică.

Deznodământul este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică, mistuie cârciuma de la Moara cu noroc. Pentru a nu cădea viu în mâna lui Pintea, Lică se sinucide.

Singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copii, nuvela având astfel un caracter moralizator.

”Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică pentru că urmăreşte modul în care conflictele exterioare sunt reflectate în planul conştiinţei personajelor. Observarea este minuţioasă, detaliată, şi serveşte realizării unor psihologii complexe (Ghiţă şi Ana). Planul analizei psihologice este supus unei teze morale, goana după înavuţire distruge echilibrul interior şi provoacă inevitabil catastrofe la nivelul relaţiilor interumane.

Alexandru Lăpuşneanul - Romantism paşoptist

Nuvela Alexandru Lăpuşneanul este o nuvelă romantică, de inspiraţie istorică. Este prima nuvelă istorică din literatura română, o capodoperă a speciei şi un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior.

Publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al revistei ”Dacia literară” (1840), nuvela ilustrează una din sursele literaturii romantice, istoria naţională (Evul Mediu), potrivit recomandărilor lui Mihail Kogălniceanu din articolul – program al revistei, intitulat ”Introducţie”.

Tema nuvelei este lupta pentru putere în epoca medievală. Evocarea artistică a celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564 – 1569) evidenţiază lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de un domn crud, tiran.

Naraţiunea se desfăşoară cronologic, linear, prin înlănţuirea secvenţelor narative şi a episoadelor, particularitate narativă romantică. Echilibrul compoziţional este realizat prin organizarea textului narativ în patru capitole, care fixează momentele subiectului. Capitolele poartă câte un motto cu rol rezumativ, care constituie replici memorabile ale personajelor.

În capitolul I, ”Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…” este răspunsul dat de Lăpuşneanul soliei de boieri care îi cer să plece din ţară pe motiv că ”norodul” nu îl vrea.

În capitolul al-II-lea, ”Ai să dai samă, Doamnă!” este avertismentul pe care văduva unui boier decapitat îl adresează doamnei Ruxanda, pentru că nu ia atitudine faţă de crimele soţului ei.

În capitolul al-III-lea, ”Capul lui Moţoc vrem…” este cererea norodului care îl găseşte pe Moţoc vinovat de toate nemulţumirile.

În capitolul al-IV-lea, ”De mă voi scula, pe mulţi am să popesc şi eu!” este ameninţarea rostită de Alexandru Lăpuşneanul care, bolnav, fusese călugărit potrivit obiceiului vremii, dar pierduse astfel puterea să domnească.

Capitolul I cuprinde expoziţiunea (întoarcerea domnitorului pe tronul Moldovei, în 1564, şi întâlnirea cu solia trimisă de Tomşa) şi intriga nuvelei (hotărârea lui Lăpuşneanul de a-şi relua tronul şi dorinţa de răzbunare faţă de boierii trădători).

În capitolul al-II-lea sunt surprinse evenimentele declanşate de întoarcerea lui Lăpuşneanul pe tron: fuga lui Tomşa în Muntenia, incendierea cetăţilor, confiscarea averilor boiereşti, uciderea unor boieri, intervenţia doamnei Ruxanda pe lângă soţul ei pentru a înceta cu omorurile şi promisiunea acestuia că o va face.

Capitolul al-III-lea prezintă numeroase evenimente romantice cu caracter memorabil sau excepţional: participarea şi discursul domnitorului la slujba religioasă de la mitropolie, ospăţul de la palat şi uciderea celor 47 de boieri, omorârea lui Moţoc de către mulţimea revoltată şi ”leacul de frică” pentru doamna Ruxanda. Capitolul constituie punctul culminant al nuvelei.

În capitolul al-IV-lea este înfăţişat deznodământul, moartea domnitorului prin otrăvire. După patru ani de la cumplitele evenimente, Alexandru Lăpuşneanul, bolnav de friguri, se retrage în cetatea Hotinului unde este călugărit după obiceiul vremii. Faptul că, atunci când îşi revine, ameninţă să îi ucidă pe toţi, inclusiv pe fiul său, urmaş al tronului, o determină pe doamna Ruxanda să accepte sfatul boierilor de a-l otrăvi.

Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea puternică a personajului principal.

Principalul conflict este de ordin politic: lupta pentru putere între domnitor şi boieri. Impunerea autorităţii domneşti în faţa boierilor, a constituit, în secolul al-XVI-lea, un factor de progres, dar mijloacele impuse de Lăpuşneanul sunt sângeroase, caracteristice tiranului feudal. Actele personajului sunt motivate psihologic: cruzimea este expresia dorinţei de răzbunare faţă de boierii care îl trădaseră în prima domnie.

Conflictul secundar, între domnitor şi Moţoc (boierul care îl trădase), particularizează dorinţa de răzbunare a domnitorului, final anunţat în capitolul I şi încheiat în capitolul al-III-lea.

Conflictul social, între boieri şi popor, se limitează la revolat mulţimii din capitolul al-III-lea.

În proza romantică, tensiunile exterioare plasează personajele într-o relaţie de antiteză. Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre contrastul dintre Lăpuşneanul şi doamna Ruxanda, evidenţiat în capitolul al-II-lea.

Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, personaj romantic, excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale (scena omorârii boierilor, a pedepsirii lui Moţoc, a morţii). Întruchipează tipul domnitorului crud, tiran şi sângeros. Este construit din contraste şi are o psihologie complexă, calităţi şi defecte puternice.

Doamna Ruxanda este personaj secundar, de tip romantic, construit pe baza unei antiteze cu Lăpuşneanul: caracter slab – caracter tare, blândeţe – cruzime. Ea nu acţionează din proprie voie nici când îi cere soţului ei să oprească omorurile, dar nici atunci când îl otrăveşte.

Boierul Moţoc este tipul boierului trădător, viclean, laş şi intrigant, care nu urmăreşte decât propriile interese. De aceea îl trădase pe Lăpuşneanul în prima sa domnie, iar la întoarcerea acestuia, îl linguşeşte asemenea ”câinelui care în loc să muşte, linge mâna care-l bate”.

Personajul colectiv, mulţimea revoltată, apare pentru prima dată în literatura română, psihologia acesteia fiind realizată cu fineţe, în mod realist.

Timpul şi spaţiul sunt precizate şi conferă naraţiunii un caracter de verosimilitate: întoarcerea lui Lăpuşneanul pe tronul Moldovei, în a doua sa domnie.

Coexistenţa elementelor romantice cu elementele clasice într-o operă literară este specifică literaturii paşoptiste: caracterul obiectiv, aspectul credibil al faptelor, echilibrul compoziţional.

Alexandru Lăpuşneanul este o nuvelă romantică, de inspiraţie istorică, ce ilustrează principiile ideologiilor paşoptismului şi ale romantismului românesc.